Soarbe ciorba cât îi rece!

Intr-o seara de aprilie,pe cand filosofam pe messenger,un amic/coleg/tovaras s-a apucat sa-mi scrie niste fragmente..si ghiciti ce? mie mi-au placut,drept pentru care le voi posta,in ciuda rugamintilor lui infocate de A NU face chestia asta. Enjoy ..

"Si m-am urcat.M-a lovit o aroma moarta , seaca.Soarele nu avea loc sa intre in tramvai.Usile s-au inchis; ma departez de statie , sanctuarul meu temporar care acum adapostea doar soarele.In tramvai ma simteam timorat , constrans de oameni , efectiv limitat.In spate erau scene de razboi , oamenii se luptau pentru locuri .Cei varstici si plini de experienta castigau mereu.
Hmm.. aveam de mers doua statii.M-am prins repede de o bucata de bara care nu era acoperita de maini si m-am stabilit intr-un colt langa usa.Intrasem intr-o transa , ma gandeam la soarele pe care l-am parasit in statie.O frana brusca m-a trezit la realitate.Oamenii cadeau peste mine din toate partile. Trebuia sa ma feresc de oasele acoperite de un strat subtire de carne care ma atacau subit.
60 de infinituri pe minut , 60 de minute dintr-un infinit.Ma simteam ca la scoala , la o ora plictisitoare unde ceasurile obosite se miscau greu,prea greu.Am ajuns la prima statie , m-a uitat repede dupa soare , nu era nicaieri.Ma chinuiam sa vad statia prin oamenii care urcau si coborau ca niste valuri.Speram ca soarele a venit cu metroul sa ma astepte aici.S-a golit statia si in ea mai era doar vant.
Cand s-au inchis usile am simtit o tensiune in aer.Auzeam soapte in spate si in fata liniste.Am incercat sa vad ce se intampla, dar inaltimea nu mi-a permis.Confuz si dezorientat incepeam sa ma gandesc la ce se putea intampla.Imaginatia mea bogata a creat niste situatii foarte putin probabile.Determinat sa aflu ce se intampla am decis sa ma aventurez printre oameni ,cu riscul sa nu ajung la usa cand trebuia sa cobor.Peste trei “pardoane” jumate am ajuns in fata.Am vazut totul.Am vazut negru.Doi oameni bine facuti, imbracati in albastru , cu un aparat futuristic in mana si o legitimatie la gat intrebau oamenii daca au bilet.Daca nu, erau rugati sa coboare la prima statie pentru a-si astepta executia financiara.
M-am intors cu spatele la ei , sperand sa ma pierd in multime.Imi trecea prin cap gandul sa ma ascund sub scaune sau sa sparg geamul si sa ies.Imaginatia hiperventila, iar.
Am facut un pas care a declansat o reactie in lant.Am calcat o varstnica pe picior.Piciorul in corpul batranei functioneaza ca un buton care declanseaza o alarma antiaeriana.Intr-o sincronizare perfecta toate capetele s-au intors spre mine.Tot vagonul ma privea , imi era frica sa ma intorc sa vad daca si EI ma privesc.Dupa strigate si injruii din partea batranei au inceput iar soaptele in spate.Un om a spart gheata , a inceput sa generalizeze si sa acuze generatia mea pentru starea de dezastru in care se afla lumea acum.Dupa el a inceput inca un om , curand inca patru, pana cand ma simteam ca un artist de pe scena huiduit pe nedrept.Cativa au inceput sa ma acuze pentru problemele lor conjugale, altii pentru vaze si geamuri ce s-au spart chiar inainte sa am certificat de nastere.
Am indraznit sa ma uit cu coada ochiului in spate.Toti, inclusiv controlorii, ma priveau.Nu aveam bilet.Nu m-am mobilizat sa cumpar cand am avut ocazia , ma consolam cu gandul "ce dracu,sa cumpar bilet pentru 2 statii ?!"… Se apropia statia mea.Am aruncat inca o privire in spate si crezand ca e un moment de neatentie am inceput sa ma misc spre usa din mijloc.Degeaba.Oamenii erau acum pereti din caramida.Am simtit o mana puternic de moarta pe umarul meu si am auzit "bilet sau abonament ?".Sentimente noi ma loveau , simteam frica si anxietate.M-am intors spre ei si milioane de raspunsuri imi treceau prin cap.Simteam ca incerc sa prind o picatura de ploaie cu seringa , gandurile nu se opreau sa le ascult.Pana la urma am reusit sa dau un raspuns..."ce dracu , sa cumpar bilet pentru 2 statii ?!"
Reactia lor nu a fost una favorabila pentru mine.Cu o tonalitate vocala scoasa din armata mi-au ordonat sa cobor la prima.Nu vroiam o amenda. Mai aveam doua neplatite de care nu aflasera parintii si nu doream o trilogie a leilor de hartie.
Desi nu imi sta in fire, am inceput sa ma rog de ei , apeland la mila lor , aratandu-le ca sunt constient de faptul ca asta e teritoriul lor si ca eu sunt doar un trecator.Nu a mers cum mi-am imaginat.I-am amuzat putin , vedeam in ochii lor negri satisfactie.Ei sunt cei care domina.Am schimbat strategia , am inceput sa ma enervez,sa-i mint ca tata lucreaza la RATB;evident ca nu a mers.Asta i-a enervat.M-au luat de brate si m-au dus spre usa.Oamenii de caramida s-au transformat in magneti respinsi de controlori.In jurul nostru era mereu un spatiu liber.
Autobuzul s-a oprit.Ma asteapta executia.Usile se deschid.Vad statia si oamenii.Simteam lama ghilotinei adanc in gatul meu.Nu aveam cum sa scap.
Am coborat cu ei.Mi-au cerut sa ma legitimez.Mi-au explicat pe intelesul lor care este taxa pe care aveam sa o platesc.Unul din ei a scos aparatul sa trimita si la sediul lor numele meu impreuna cu amenda.Celalalt incepuse sa noteze numele meu.Eram la un pas de executie.Nu aveam speranta.Eram gol , nu mai simteam nimic, nu incercam sa ma lupt…Am acceptat gandul. Inghitind in sec si cu privirea in jos aud "ba , imi intra soarele in asta , nu vad nimic"..Am auzit iar "Oriunde ma intorc imi intra soarele in aparat".
A venit alt autobuz.Eu inca priveam asfaltul.Mi-am vazut buletinul azvarlit la picioare.Am ridicat putin privirea , m-am uitat in jur si nu era nimeni.M-am uitat la autobuz si EI se urcasera.Cu un contact vizual scurt le-am urat in gand ramas bun.Eram confuz , nu stiam ce s-a intamplat.M-am uitat in stanga si in dreapta , nimic!
Am simtit o atingere de sus.Era chiar soarele…"

(wrote by PCR-un pseudonim tampit pe care si l-a ales singur,si nu,nu-i comunist.)