în loc de Prolog

Superiori.adevarul este ca asa ne credem toti.superiori fata de cei care ne inconjoara,sau fata de baietii de la REBU.si,mai ales fata de noi insine.
Acum o sa te intrebi probabil ce naiba vrea schizofrenica asta sa-mi transmita.Pai uite,ideea e simpla si destul de logica:iti ascunzi urmele de normalitate,orice sentiment ti-ar putea vatama imaginea de ‘fiinta impenetrabila’,orice bucurie interioara te face sa te simti iar ca un pusti de 10 ani.si incerci sa ascunzi toate valurile de caldura care te-au cuprins in cele mai nepotrivite momente,micile rosiri in obraji si toate zilele in care te ascundeai cu fata in canapea.de ce?nu stiu de ce.probabil pentru ca ti-e rusine sa recunosti ca esti un om.un om care depinde de cei din jurul lui.un biet ratacit care incearca sa se ascunda de propria-si persoana.
Voi,restul,in schimb veti salva lumea.cu un zambet si o doza de cola impartita cu amicii.cu o strangere de mana,cu bun simt si o vorba buna.cu puterea de a va recunoaste greselile.cu speranta unei vieti mai bune.cu mult curaj.cu usi trantite,cu depresii si cu rabdare.cu iubire...
Sau…poate cu obsesiile voastre.cu defectele.cu tot ce va face unici.cu propria voastra fiinta pe care o aprindeti in palma cu vapaile unei vaste imaginatii.aceasi care va acopera becurile lampii cu valuri bizare,inexplicabile forte ce va atrag intr-un lichid haotic,unul care schimba perspective.cu falsitati,cu iluzii.da,minunatele iluzii care va tin in viata.dar cum?lunecati alene pe fire de matase,frunze de nufar si lame de cutit sufocandu-va cu nevoia de realitate.cruda realitate care s-ar infige nestavilita in pielea subtire,lipsita de suflu,zbierand dupa dovezi.dulce alinare,am spune,aceasta dovada.dovada ca inca puteti percepe ca nu puteti trai mancand si respirand iubire.ultima urma de ratiune,pentru care va luptati pana la sfarsit,fara nicio sansa de dobandire.incet incet,cu fiecare pala de vant va afundati mai adanc intr-un abis imbatatator in care sunteti prizonieri ai fericirii,legati la ochi cu ate ale placerii impletite in suave panze.si o vreme te lasi purtat de senzatii,dar apoi incepi sa te zbati,incercand sa iesi la suprafata,unde aerul ti-ar fi taiat din nou plamanii lasand sute de urme.nu te asteptai la asta,nu?trebuia sa fie acolo ei,tu,voi toti.era singurul motiv pentru care ti-ai asumat secerarea definitiva a propriei tale ratiuni,in favoarea placerii.
In scurte momente la limita dintre interior si multitudinea de virtuti pe care ar fi trebuit sa le dobandesti deja,exteriorul,ti-ai creat un lac si o barcuta doar a ta.acolo ai incercat sa-ti lasi visurile,iluziile si toata fericirea pe care ti-o puteai stoarce din vene,ca pe niste carpe vechi lasate pe sarma intr-o zi de vara.le-ai impaturit in praf de sticla si le-ai dat drumul in barcuta aia,sa pluteasca pe lac o eternitate,sa le gasesti candva,la sfarsitul lumii,sfasiate si stropite cu mii de regrete.poate purtand cu ele vasle si motivul dorintei tale de a te preschimba in imobilitate.in trecator,in particule de praf impietrite.
Si totusi,la ce bun?nu o sa te inece niciodata.